Casele mele de vis

Visul oricărei femei e să aibă o casă a ei. N'are aface cât de mică şi de smerită, numai să fie într'adevăr a ei, cuibul, adăpostul, retragerea.
Încă de copil, îmi clădeam în închipuire casa, o vedeam cu deosebite feţe, pentrucă de-atunci eram o visătoare; icoane mândre îmi umpleau sufletul, dar doream să şi înfăptuesc. Singure vedeniile nu-mi erau de ajuns şi voiam să zidesc, să fac, să împlinesc.

O soră, mai mică decât mine cu un an, era statornicul meu tovarăş şi cu ea îmi împărţeam visurile şi împreună cu această soră mi-am ridicat întâia mea căsuţă de vis. Oricât de fără noimă ar părea, am înjghebat-o dintr'un dulap asvârlit pe care un servitor bătrân şi ciudat al familiei ni l-a pus la îndemână nu mai mi-aduc aminte cum.
Am aşezat dulapul cu pricina într-un loc ferit între tufişuri, i-am pus un acoperiş de pae şi i-am zugrăvit o inimă sângerândă, iar noi şedeam în ascunzătoarea aceea fără rost şi îngustă, mână în mână, visând visuri.
Lucrul se petrecea în copilăria mea.

Principesele şi reginele sunt fireşte sortitie să trăiască în palate păzite de sentinele şi poliţişti, case mari cu încăperi multe, impersonale din pricina întinderii şi din pricina atâtor oameni de serviciu trebuincioşi pentru ţinerea în bună rânduială a unor clădiri atât de puternice. Tocmai de aceea poate, visurile mele se îndreptau toate spre căsuţe de ţară, adăposturi uşoare indiene, spre clădiri negândit de puţintele, cu acoperişuri de stuf şi împresurate de grădini în care orice feluri de flori ar creşte din plin.

Visurile acestea ale copilăriei mele au venit cu mine în ţara care m'a înfiat şi deşi Cotroceni a fost reclădit pentru noi şi schimbat într'o casă mare şi tihnită, mi-am pus deoparte o mică sumă de bani şi am făcut un bordeiu în grădină, copia întocmai a unei colibioare văzută într'un sătuc sărman. Era încununat cu un acoperiş foarte larg de coceni zdernţuiţi, iar în curticica lui de-o palmă am sădit căpşuni, trandafiri şi mărgăritărel. Aici mi-am făcut obiceiul să mă joc cu copiii, când erau mici. Eram foarte fericiţi în bordeiul nostru.

Cuibul Principesei
Dar cu anii ambiţiile mele s'au mărit. Închipuirea îmi era plină de poveşti. Eu nu creşteam de-odată şi visurile mele mă căutau încă, aşa că am ajuns la gândul unei case în vârful pomilor. Am ridicat-o în pădurea Sinăei şi mulţi ani "Cuibul Principesei" a fost o desfătare pentru toţi : o colibă de nimica din trunchiuri de copac spânzurată între câţiva brazi uriaşi. Nu puteai să ajungi la ea decât suind treptele prăpăstioase ale unui turn de lemn, de unde se lăsa un pod atârnat. Odată de cealaltă parte puntea aceasta putea fi ridicată şi casa mea era ca o cetate care nu se mai putea fi luată. Ea era cocoţată chiar în marginea unei coaste drepte şi peste creştetele copacilor puteam să mă uit dedesupt în vale.

Locuinţa aceasta de pomi avea două încăperi: o bucătărioară şi pridvoare acoperite de ambele laturi. Am chivernisit-o cu iubire şi multe ceasuri fericite am petrecut acolo, între pământ şi cer.
Cuibul a dăinuit până după răsboiu, când într'o noapte, pe o furtună groaznică, s'a prăbuşit de-odată ; dar trebuie să recunosc că îl dădusem uitării încă dinaintea acelei zile de groază...
 Aveam o patimă într'adevăr românească după o bucată de pământ al meu. Fără îndoială că tot ce era al soţului meu era şi al meu, atât cât a trăit el, dar trebuia să fie altceva să stăpânesc un lucru numai eu, un lucru pe care să-l pot îndrepta, schimba, chivernisi şi aşeza potrivit cu totul dorinţelor mele, fără să am să cer voia cuiva ; având o închipuire vie mi-era dor să creez.

 Conacul Copăceni, 1921
Şi s'a întâmplat  ca, într'o bună zi, un bătrân boer pe care nu-l întâlnisem niciodată, să aibe pe neaşteptate straniul gând să-mi lase mie mica şi vechea lui vilă ascunsă într'un parc aproape uitat.
Aceasta era în zilele Regelui Carol, iar Regele Carol avea principii aspre şi stătea la îndoială să îmi îngădue să primesc darul. Zile întregi s'au legănat în cumpănă "da" şi "nu" ale lui, şi tremuram de teamă să nu fie în cele din urmă "nu".

Dar bătrânul domn Filipescu dorea aevea să ajung stăpâna vechiului loc uitat. Cred că era legat cu inima de Copăceni şi că îşi mistuise acolo visul tinereţei. Neavând coborâtori deadreptul se gândise că eu, la care-mi plăcea să rătăcesc prin parcul crescut cu burueni şi curmee, aveam să ţin în mare cinste bătrânul colţ decât nepoţii şi nepoatele.

În cele din urmă, familia d-lui Filipescu neavând nimic de zis, Regele Carol s'a învoit a fi luat de furtunosul dor să stăpânesc ceva într'adevăr al meu, şi Copăcenii a ajuns al meu !
Bucuria mea nu se poate zugrăvi. Nu mai era vorba de un biet bordeiu sau de o căsuţă de lemn indiană spânzurată deasupra pământului, ci de o casă adevărată şi tare în care puteam să trăesc. Deocamdată ea n'avea înfăţişarea tocmai pe care i-o doream, arăta prea gătită, prea a vilă ; idealul meu era s'o schimb într'un adevărat conac românesc de demult cu acoperiş mare de şindrilă şi cu stâlpi scurţi pe marginea unui pridvor larg, dar... n'aveam bani ! Şi a trebuit s'aştept.

 Când e la mijloc o principesă lucrul pare ciudat, dar Regele Carol avea idei aspre în materie de educaţie. Tinerii nu trebuiau răsfăţaţi, să-şi închipue că n'aveau decât să ceară ca să-l şi aibă, aşa că deocamdată urma să mă mulţumesc cu visurile. Din fericire visurile mele erau aşa de vii încât păreau aproape aevea. Pe când mă aflam în vechiul şi dărăpănatul cerdac, cu podoabele lui simandicoase, în minte era ca şi cum ar fi şezut în faţa casei mele boereşti trainice, în care vream cu tot dinadinsul s'o prefac într'o zi...
Într'o zi... Dar întâmplări înfricoşate ne despărţeau de ziua aceea : răsboiu, tragedie, suferinţe, înfrângere, surghiun şi în cele din urmă izbânda, şi întoarcerea noastră între toate cele ce fuseseră părăsite.

Copăcenii fusese părăsit deopotrivă, împreună cu multe altele, dar în timpul celor doi ani ai surghiunului mă gândisem neîncetat la el şi casa albă a visurilor mele mi se ridicase în faţă ca o fata morgana, dincolo, cu cruzime, de orice putere de ajungere.
Dar Dumnezeu ne-a îngăduit să ne întoarcem, şi am început să clădesc, foarte încet, pentrucă tocmai atunci banii erau rari, casa albă tare, cu pridvorul larg şi cu stâlpi la faţă.

Astăzi ea are fiinţă, şi arată aidoma chipului din visurile mele. I-am boltit tavanurile, i-am spoit în alb pereţii, scoarţe în culori tari se întind pe podele, picturi, lucruri vechi, alămuri şi arame chinezeşti înveselesc odăile şi de câte ori mă duc vase multe umplu cu florile pe care le cresc în mare mulţime ; în aşa mulţime le cresc încât primăvara şi la începutul verii Copăcenii e ceva pe care  mulţi vin să-l vadă.

'În balconul meu - Casa Pescarului, Iulie 1924'
Regele Ferdinand iubea Copăcenii şi vrea adesea să meargă împreună cu mine ca să se bucure de numeroasele lui flori. În rătăcirile prin răzoarele mele de stânjenei, de lalele, de bujori, de crini şi de trandafiri i se năştea dorinţa să facă ceva la fel la Scroviştea unde stăpânea pe Domeniul Coroanei un mic pavilion de vânătoare, aşezat în mjlocul copacilor. Dar regele n'avea niciodată timp să-şi împlinească singur un gând şi mi-a cerut să îmi pun eu puterile şi să-i fac un adevărat cămin din locul acela.

Cu bucurie şi cu însufleţire m'am aşternut pe treabă, ajungând propriu-mi rival ; ceeace era cu atât mai lesne cu cât bugetul la îndemână era mai puţin slab. Am lărgit şi am înfrumuseţat marea casă. Am plănuit grădina făcând două fâşii lungi de iarbă, care mergeau în linie dreaptă dela casă la pădure, şi schimbând ostroavele lacurilor în câmpuri de stânjenei în toate soiurile cu putinţă. Pe seară, când soarele apune, stânjeneii aceştia se prefac într'o mie de felinăraşe de lumină.

Lăsându-mă dusă de patima mea după case ciudate, am convins pe rege să-mi dea o colibă mică de pescar chiar pe marginea apei ; râzând a pus căsuţa fără rost în mâinile mele şi eu am schimbat-o în cea mai drăguţă locuinţă de care oricine se îndrăgostea, minunându-se cum de nu-i venise niciodată şi lui în minte să încropească o asemenea casă. Cele adunate între pereţii ei spoiţi alb sunt toate foarte simple, dar jocul de culori e plăcut ochiului şi fiecare lucru e chiar la locul potrivit şi cum trebue ca să se îmbrace casa. Mai târziu, cu puţin înaintea morţii, regele s'a învoit să clădesc o nouă colibă, foarte aproape de a mea, pentru Ileana. Ajungând cu anii o pricepută în case mici, adăpostul acesta din urmă e poate cel mai desăvârşit dintre toate. El are o podea albastră şi perdele albastre, toate vasele sunt albastre şi până şi baia e albastră, iar de jur împrejur sunt sădite flori albastre. Mi-a fost drag să scot din acest mic sălaş ceva fără asemănare...

Bran
Dar încă dinainte să ridic din zid căsuţa albastră, Branul a intrat în viaţa mea. Branul, mica cetate uitată, dincolo de zăvoarele munţilor. Sunt mulţi ani de-atunci, într'o excursie peste graniţă, îl văzusem stând într'o singurătate nebună pe stânca pe care e înălţat şi-mi fluturase prin minte, ce încântare ar fi fost să stăpânesc o asemenea fortăreaţă şi s'o prefac într'un cămin. Ce basm ar fi însemnat să chem la viaţă un mic castel medieval, o adevărată poveste de zâne.
Şi lucrul de necrezut s'a întâmplat : după doi ani dela răsboiu autorităţile oraşului Braşov au venit la mine într'o delegaţie solemnă şi mi-au oferit Castelul Bran, ca dar deplin, ca să fie întreg al meu !

Aceasta a fost într'adevăr o întâmplare minunată şi cu aceeaş însufleţire, niciodată domolită, am început să chivernisesc Branul. Şi fiecare casă pe care o chiverniseam era pentru unul din copiii mei, pentrucă mi-e totdeauna drag să clădim în viitor. Desfătarea n'ar fi fost aceeaş dacă chipurile lor iubite nu mi-ar fi stat înainte aşişderea stelelor, adevăratul rost al întregii mele opere. Copăcenii pentru Elisabeta, Branul pentru Niculae şi mai târziu Balcicul pentru Ileana căreia îi e dragă Marea.

Branul însemna un nou câmp de lucru, chemarea la viaţă a unui nou vis de frumuseţe. Ajutată de un bătrân arhitect de încredere tot aşa de însufleţit ca şi mine, am început să dau viaţă zidurilor moarte, să dau suflet vechei cetăţi care nu trăise niciodată într'adevăr. Am trezit-o din lunga toropeală, am făcut dintr'un lucru orb un cămin cu ochi mulţi privind peste lume. Adormită, depărtată, neajunsă cum era, nu s'a lăsat mai puţin să fie schimbată într'o locuinţă tihnită şi plăcută. N'am făcut nimic, care să-i ia înfăţişarea feudală, n'am prefăcut iuţeala scărilor, n'am înălţat acoperişul pridvoarelor, nici n'am îndreptat odăile strâmbe. Uşile au rămas aşa de joase încât intrând eşti silit să-ţi pleci capul, pereţii sunt groşi de mai mulţi coţi, grinzi grele încing tavanele care nu sunt boltite şi atâtea niveluri te întâmpină în castel încât anevoe ştii la ce cat te afli.

Branul este astăzi un mic muzeu plin de comori rare aduse din toate ţările ; mica lui curte e un vraf de flori, muşcate şi călţunaşi spânzură de fiecare fereastră.
La poale grădini pline de flori au dat din pământ, flori în aşa mulţime încât sunt în stare să umplu cu ele întreg castelul ; răsar pretutindeni în oale uriaşe de lut sau în căldăruşe şi căni de metal şi parcă le place să împestriţeze zidurile albe cu boiurile lor înflăcărate ; nu e casă să-i fie mai dragi florile decât micul şi bătrânul castel al Branului. Noaptea, când toate luminile sunt aprinse, el stă pe cer ca o umbră de basm găurită de sute de flăcări.

Tenha-Juvah. Cuibul Singuratec
Şi într'o zi, când Branul ajunsese un vis împlinit, într-o plimbare cu Niculae prin Dobrogea, m'am oprit deodată pe o limbă de pământ lângă Mare, care a trezit în mine un fior cu totul deosebit : am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se părea că aş fi venit aici pentru întâia oară.
Copacul acela bătrân atârna peste marea albastră ca peruzeaua din vârful unui perete în ruină, sub care curgea un izvor cu apa limpede de munte ! Locul îmi era într'un fel aproape, avea ceva înrudit cu adevărata temelie a vieţii mele, aici era pace, frumuseţe, Mare şi apă proaspătă, iar puternicul copac fremătător se îndoia drept peste ţărm, ca şi cum ar fi ascultat cântecul valurilor.

Şedeam jos, la umbra marelui copac, privind la Marea scânteetoare de lumină şi ascultând jocul talazurilor împotriva malului. O simţire de desăvârşită, de aproape copleşitoare bună stare puse stăpânire pe mine. Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine. Iară şi iară mi-a venit această simţire dealungul drumului lung al vieţii, simţirea curată că vii acasă, că eşti primit în întregime şi aşa cum eşti de împrejurările în care te afli.
Da, trebuia să ajung stăpâna acelui colţ de pământ, aveam nevoe de el, simţeam lucrul fără putere de împotrivire cu o râvnă care nu putea fi tăgăduită.

Şi într'adevăr, l-am dobândit acel colţ de pământ ! Ar fi prea lung să înşir cum; dar bătrânul copac, vechiul zid şi apa limpede cleştar care curge pe subt ele în Mare au ajuns ale mele şi numaidecât mi-a răsărit în minte vedenia casei pe care doream s'o clădesc... O casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfăţişare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieşit peste cel de jos. O casă cu acoperiş turtit şi cu picioarele aproape în Mare, o casă împresurată de prispe de piatră găurite de canale înguste cu apă curgătoare, prispe care treptat, treptat să fie schimbate într'un raiu de flori.

Si aşa, casa aceasta de vis se făcu aevea. Era să fie numai o toană de artist, un lanţ subţire de care puteam să scap cu o cheltuială de puţine zile. Dar iubirea locului crescu şi tot crescu, odată cu gândul zugrăvirii viului meu chip potrivit întocmai împrejurimilor, care era prea ispititor pentrca artistul din mine să se poată împotrivi. Nu era vorba numai de aducerea aici a ceva care ar fi avut fiinţă în altă parte, ci de creaţie, de plămădirea pietrei, pământului, apei, copacului şi florii într'un desăvârşit întreg. Venind în ani slabi, creaţia era de masură mică, smerită, ţărănească, prin nimic monumentală, dar fără greş în felul ei.

Am găsit apoi aici o inimă căreia să-i desvăluiu visul meu şi care, lucrând alături de mine, a ajuns să iubească locul atât de tare încât i-am dat numele de Sfântu-Balcic.
A mai fost şi aceasta cu Balcicul – a fost întoarcerea mea la Mare, întoarcerea la întâia mea dragoste. Născută pe o insulă, în sufletul meu trăia un dor străfund şi veşnic, de Mare...
Ileana a moştenit iubirea aceasta de Mare: Ileana era a Balcicului şi Balcicul era al Ilenei. Nu pot să-mi închipuiu Tenha-Juvah fără Ileana şi cu ea dimpreună mi-am desvoltat tot mai mult şi mai mult visul.

Şi nicio bucurie nefiind deplină până nu poate fi împărtăşită altora, copilul meu şi cu mine ne-am apucat să înjghebăm la Bran şi la Balcic nişte cămine pentru fete, pentru cele care au ca ursită lucrul aspru în locuri fără aer, aşa că bucuria putinţei să le punem la îndemână case larg însorite adăuga parcă lumină propriului nostru suflet...
Copăceni, Scrovişte, Bran, Tenha-Juvah... visurile mele au prins trup, visuri sporite, fără îndoială; alţii au isprăvit lucruri mai mari, dar ale mele trebuiseră să se dea după împrejurări şi după mijloacele timpului.

Cotroceni
Dar dacă aş încheia aceste pagini fără să spuiu un cuvânt de Cotroceni şi Pelişor, ar fi tot una cu o faptă de nerecunoştinţă. Cu toate că niciuna din aceste case nu sunt astăzi ale mele, ele mi-au fost căminele de căpetenie, le-am iubit şi am cioplit la ele an de an, cât am putut, potrivindu-le gustului meu.
La cel dintâi am căzut sub farmecul arhitecturii româneşti şi mi-a părut totdeauna rău de Cotroceni că n'a fost zidit în stilul unei vechi mânăstiri ; numai că în zilele când a fost el reclădit iubirea faţă de arta naţională era la nivel scăzut.

Mulţi ani n'am fost destoinică să-i fac nici un fel de îmbunătăţiri, trebuind să rămân mulţumită cu ceea ce găseam ; foarte cu dichis, în parte chiar luxos, dar fără acea trăsătură personală care dă caracter unui cămin. Dar când ziua adausurilor şi îndreptărilor sosi, începui, cu învoiala Regelui Ferdinand, să schimb Cotrocenii potrivit cu ceea ce, în curgerea anilor, învăţasem despre arhitectura şi ornamentica românească.

Aşa că luă întrupare marea încăpere albă cu arcurile şi stâlpii ei, cu pereţii albi goi, cu zugrăvelile vechi şi cu lumina artistică, uimirea de astăzi a tuturor celor cari vin la Cotroceni. La fel, şi sufrageria ciudată cu masa rotundă sub rotunda boltă, masa rotundă care poate fi mărită sau micşorată după oaspeţi, dar care rămâne totdeauna rotundă.

Tot sub conducerea mea a fost făcută şi scara care duce jos în grădina cu apă, o copie a scării dela Horez, mânăstirea cea mai scumpă mie. Tot ce e stil românesc la Cotroceni e lucrul meu, caşi trandafirii care schimbă la începutul verii prispele noastre într'o adevărată Mare de culori... Pentru cine soseşte la Cotroceni în anotimpul când ei sunt în floare, casa îi pare palatul zânei adormite care nu poate fi ajunsă decât printr'un tufiş de ghimpi.

Pelișor
Şi în Pelişor am răzbit să fac două odăi româneşti, care aduc Branul în locuinţa mea mai oficială, două, drăguţe odăi boltite, albe, cu tavanuri joase, cu stâlpi bătrâneşti de piatră şi cu acel ceva fără nume, deasupra care a ajuns "stilul meu".

Cara-Dalga (Mamaia)
La Mamaia de asemenea e o căsuţă care poartă pecetea mea.
Se găseşte pe aceleaşi locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu şi Regele am clădit-o pe nisipurile ţărmului, întins aşa kilometri şi kilometri, şi care ne-a dat totdeauna la toţi o bucurie.

Dar soarta n'a vrut ca Regele să locuiască vreodată această casă, şi să o locuesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuie umplută. Am dat-o atunci mamei Regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorinţă fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă şi ea o casă netăgăduit a ei. Aşa a trecut Cara-Dalga în stăpânirera ei, iar eu am luat pentru mine micul adaus pe care îl pregătisem lui Mihai.
Mihai, astăzi, trăeşte în palate, nu mai e băeţelul care se joacă pe un mal de Mare, şi din clădirea de nimic am făcut o mică locuinţă de vis în care eu şi Ileana aveam tocmai bine loc, pentrucă eu şi Ileana ne împărtăşim totdeauna din toate.

Iar de jur împrejurul acestei mici şi stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ţine deopotrivă la soare şi vânt şi la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roşu aprins. Şi mireazma era aşa de tare că străbătea până jos la ţărm şi era cu noi când ne scăldam în Mare.
Cara-Dalga e şi ea o micuţă casă de vis...


Da, toate sunt case micuţe... visuri coborâte în aevea, visuri care s'au cristalizat în fapte. Dar, deşi mi-au fost dragi casele micuţe, n'am avut mai puţin vedenia unei mari case albe aidoma unei vechi mânăstiri româneşti.
I-am dat nume Fata Morgana şi ar fi fost să fie zidită în valea Bistriţei. Am văzut-o stând pe o înălţime, albă ca zăpada pe fundul Ceahlăului. Fusese vorba de un minunat baraj care ar fi schimbat apele Bistriţei într-un mare lac. Fata Morgana ar fi domnit peste acest loc. Dintr'o lature, culmea pe care urma să stea s'ar fi scufundat cu poalele ei drept în apă, aşa încât casa şi-ar fi oglindit faţa albă în lacul aflat departe dedesupt, pe când la laturea dinainte livezi largi în floare pe prispe întinse ar fi dus treptat în jos la malul lacului.

Aşa de viu puteam să chem înaintea mea acest palat, cu mândrele-i colonade şi grădinile tainice, cu sălile boltite, odăile de marmură şi podelele de mozaic, cu ferestrele puternice deschise spre o vedere fantastică de munte şi lac, încât era adevărat ca şi cum mi-ar fi stat înainte. Aşezată pe vatra palatului meu de vis, vream să-mi zugrăvesc în învăpăiate cuvinte vedenia mea copiilor, trezind aşa de viu icoana trăitoare în minte parcă într'adevăr i-aş fi dus de mână prin fiecare încăpere...

Visuri... unele s'au împlinit. Dar această vedenie din urmă n'are să rămână decât o Fata Morgana... şi chiar dacă anii graşi s'ar întoarce eu n'aş mai fi aici ca să zidesc palatul cel alb lângă lacul care e şi el un vis.

Maria
Februarie 1930

Boabe de grâu, anul 1, nr. 2, aprilie 1930, traducere Emanoil Bucuța -